HISTORY OF ART: Troy and Mycenae

HISTORY OF ART: Troy and Mycenae

La mijlocul secolului al XIX-lea, numeroase naţiuni europene erau angrenate într-un proces de descoperire a originilor lor civilizatorice. Curând după obţinerea independenţei de către Grecia (1832), coasta Mării Egee a fost împânzită de expediţii arheologice. Cu toate acestea, singurele care beneficiau de atenţia arheologilor erau ruinele civilizaţiei clasice, aflate în zone precum Atena şi Olimpia, locaţiile descrise în poemele epice ale lui Homer fiind considerate în epocă drept fantezie. În acest context şi-a făcut apariţia un arheolog german, autodidact, fost om de afaceri: Heinrich Schliemann (1822-1890).

Schliemann, care fusese fascinat încă din copilărie de Iliada şi Odiseea şi-l credea pe Homer pe cuvânt, a început în 1871 săpăturile pe colina de la Hissarlîk, în nord-vestul Asiei Mici, aproape de strâmtoarea Dardanele, unde localizase cu o admirabilă intuiţie Troia. Săpând prin şapte straturi succesive de aşezare citadină, arheologul german a scos la lumină rămăşiţe ale unei civilizaţii evoluate, care fusese curmată brusc de foc. Marea descoperire a avut loc în 1873, când Heinrich şi soţia sa, Sofia, au găsit singuri, departe de privirile iscoditoare ale muncitorilor şi ale supraveghetorului guvernamental turc, ascunse sub un scut mare de aramă, obiecte de bronz şi podoabe aurite, pe care Schliemann s-a grăbit să le eticheteze ca fiind „comoara lui Priam”, ultimul rege al Troiei. Tot mergând pe urmele lui Homer, Schliemann a efectuat săpături în Pelopones, la Micene, Tirint şi Orchomenos. În 1876, loviturile de târnăcop date la Micene au dus la descoperirea unor ziduri puternice şi a unei necropole regale în care zăceau comori fabuloase de aur şi ofrande bogate, pe care Schliemann le-a atribuit lui Agamemnon, comandantul aheilor în războiul împotriva Troiei.

Popor indo-european, aheii se stabiliseră în Peloponez în secolul al XVI-lea î.e.n., dezvoltând o civilizaţie de tip războinic, fundamental deosebită de cea a cretanilor. Centrele ei de putere erau cetăţile Micene (care a dat şi numele civilizaţiei), Tirint, Atena, Argos, Orchomenos şi Pilos, legate între ele prin drumuri pietruite. Locuind în Grecia continentală şi fiind expuşi în permanenţă unei ameninţări din partea năvălitorilor, aheii au simţit nevoia să-şi construiască cetăţi în vârful stâncilor abrupte. După ce şi-au consolidat baza materială a civilizaţiei lor, aheii, mistuiţi de setea de putere, s-au îmbarcat pe corăbii şi şi-au îndreptat ambiţiile spre alte meleaguri. Una dintre primele cuceriri a fost Creta minoică, a cărei cultură sofisticată exercita deja asupra lor o mare forţă de atracţie. În jurul anului 1350 î.e.n., când la Micene se construiau masivul mormânt cu cupolă – „tezaurul lui Atreu” – şi poarta leilor, desfăşurarea puterii acestei reşedinţe de suverani se făcea simţită pretutindeni în ţinuturile Mediteranei răsăritene.

Micene era construită din blocuri gigantice de piatră, asamblate fără mortar, având ziduri ciclopice asemănătoare celor ale cetăţii descoperite de Schliemann la Hissarlîk şi ale cetăţii hitite de la Bogazköy. Clădit pe un teren denivelat, palatul regal cuprindea un sanctuar şi un megaron, o sală de mari proporţii, de formă dreptunghiulară, încălzită de focul unei vetre. Spre deosebire de labirinticul palat minoic de la Cnossos, cu numeroasele sale săli deschise aerului şi soarelui, arta palaţială miceniană se caracterizează prin ordine, simetrie riguroasă şi claritate a formelor, evocând locuinţele nordice, reci şi umede. Deasupra porţii principale de intrare în Micene se află celebrul basorelief înfăţişând doi lei stând de o parte şi de alta a unei coloane, păzitori simbolici ai cetăţii. Impunătoare prin sobrietatea şi impresia de forţă pe care o creează, poarta leilor poate fi considerată cea mai veche sculptură monumentală greacă.

Artiştii micenieni au abordat rareori ronde-bosse-ul, printre puţinele încercări reuşite din acest domeniu numărându-se un cap de femeie cioplit în calcar, descoperit la Micene. În schimb, asemenea cretanilor, micenienii au preferat sculptura miniaturală, în fildeş sau teracotă, şi sigiliile, în care figurează scene de vânătoare, de război sau de viaţă cotidiană. Din Creta, socotită patria ingeniosului Dedal, aheii au preluat meşteşugul prelucrării metalelor şi pietrelor preţioase. Măştile funerare din aur – dintre care cea mai celebră este aşa-numita „mască a lui Agamemnon” –, aflate azi la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, impresionează atât prin expresia chipurilor, cât şi prin virtuozitatea meşteşugului.

Micenienii practicau pictura, dar ei au introdus o oarecare rigiditate şi în această ramură artistică, cu totul contrară spontaneităţii pline de fantezie a artei minoice. La Tirint au fost descoperite fresce care, datorită graţiei, par a fi creaţii ale mult mai pricepuţilor artişti cretani, „importaţi” din insulă pentru a împodobi pereţii palatelor miceniene (Doamna cu casetă, Vânătoare de mistreţi).

De când Homer a compus, în veacul al VIII-lea î.e.n., Iliada şi Odiseea, soarta Micenei a rămas în minţile noastre legată de cea a Troiei. Reconstruită în repetate rânduri după ce fusese afectată de cutremure, Troia era înconjurată de ziduri trainice, fiind cunoscută ca una dintre cele mai vechi fortăreţe ale Antichităţii. Poziţionarea ei geografică îi conferea o importanţă strategică deosebită: pe aici se făceau schimburile de mărfuri între litoralul Asiei Mici, Grecia continentală şi insulele Mării Egee, către Balcani şi interiorul Anatoliei. Imensele bogăţii acumulate în palatele regilor ei de-a lungul secolelor de prosperitate stârneau invidia aheilor. Invocând ca pretext readucerea în căminul matrimonial a frumoasei Elena, expediţia militară împotriva Troiei a coagulat toate energiile lumii miceniene. Cetatea a fost cucerită după un asediu istovitor de zece ani şi numai graţie unui vicleşug, aheii plecând acasă încărcaţi cu o pradă bogată.

Cucerirea Troiei s-a dovedit a fi însă ultima aventură militară încununată cu succes a acestor cuceritori îndrăzneţi. După anul 1185 î.e.n. – data aproximativă a devastării Troiei de către ahei – lumea egeeană a intrat într-un Ev Întunecat care a durat vreo patru secole. În jurul anului 1100 î.e.n., Micene, „cetatea cea bogată în aur”, şi-a văzut ea însăşi sfârşitul, fiind cucerită de invadatorii dorieni, superiori ca înzestrare militară. Imigrarea dorienilor – care în legendă este prezentată drept întoarcerea urmaşilor lui Herakles în părţile Argolidei – a însemnat sfârşitul culturii miceniene. După ce au cucerit şi jefuit cetăţile, aparent inexpugnabile, ale aheilor, dorienii s-au amestecat cu populaţia locală, completând aliajul etnic al viitorului popor grec. Din credinţa şi reprezentările religioase întâlnite la ahei se va cristaliza noua ideologie, a zeilor olimpieni, care de acum încolo se va înstăpâni în mentalitatea grecilor, devenind expresia mândriei lor naţionale şi a particularităţii lor etnice. Forma megaron-ului va determina viitoarea formă a templului grec, încăperea stăpânului pământesc fiind transformată în reşedinţă a zeului.

Lumea miceniană nu a dispărut cu totul din istorie, au supravieţuit ruinele construcţiilor sale monumentale, obiectele de aur şi bijuteriile lucrate cu o desăvârşită măiestrie, măştile funerare cu expresii trufaşe şi legendele despre eroii săi. Experienţele artistice atât ale civilizaţiei minoice cât şi ale celei miceniene au pregătit terenul pentru apariţia civilizaţiei elenice clasice, vestind gloria viitoare a Greciei.

COSMIN POPESCU



NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.