ISTORIA ARTEI: Babilon - poarta zeilor

Babilonul, cel mai de seamă oraş al Mesopotamiei antice, o cetate cu rădăcini istorice ce pornesc încă din mileniul al III-lea î.e.n., a cunoscut în trecutul său îndelungat numeroase stăpâniri, distrugeri şi refaceri. Aşezat pe malul fluviului Eufrat, la sud de actualul Bagdad, oraşul Babilon ar fi fost întemeiat, conform unor vechi tradiţii, de însuşi zeul Bel (sau Marduk). Numele oraşului, care în inscripţiile cuneiforme apare sub denumirea de Babilu, s-ar traduce drept „poarta zeilor”.

Graţie poziţiei sale geografice avantajoase, oraşul a cunoscut o primă înflorire economică şi culturală în secolul al XVIII-lea î.e.n., în timpul domniei regelui Hammurabi, cel care a unificat sub sceptrul său toate orașe-stat mesopotamiene şi care a emis celebrul cod de legi care-i poartă numele „pentru a înscăuna dreptatea în ţară, a-i distruge pe cei răi şi pe criminali şi a-i împiedica pe cei puternici să-i asuprească pe cei slabi”. Codul lui Hammurabi, care se păstrează astăzi expus într-una din sălile Muzeului Luvru din Paris, este săpat în scriere cuneiformă pe o stelă de bazalt negru cu înălţimea de 2,25 m. În partea superioară a coloanei un basorelief redă imaginea în picioare a suveranului babilonian, purtând haine lungi şi cu mâna dreaptă adusă spre faţă în semn de adoraţie, primind tablele de legi de la zeul Şamaş aşezat pe tron.

Domnia lui Hammurabi a fost importantă nu numai prin cuceririle militare, ci şi prin impulsul religios, prin avântul construcţiilor, al literaturii şi ştiinţei. Cercetările începute de sumerieni în domeniul astronomiei şi astrologiei au fost continuate cu sârguinţă de către babilonieni (observarea mişcărilor aştrilor era efectuată de la înălţimea ziguratelor). Religia babiloniană îl considera pe rege ca fiind trimisul zeului Marduk, iar orașul Babilon ca pe un centru sacru, locul unde ar fi luat naştere întreaga lume şi în care orice conducător legitim al Mesopotamiei trebuia să fie încoronat. După moartea lui Hammurabi, Imperiul Babilonian a intrat într-o fază de declin, slăbit fiind mai întâi de invazia hitiţilor şi apoi a casiţilor, pentru ca, în cele din urmă, să intre în sfera de influenţă a asirienilor.

A doua înflorire a Babilonului este legată de domnia lui Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.e.n.), suveranul care a ajuns să domnească peste mare parte din teritoriul fostului Imperiu Asirian, inaugurând cea mai strălucită perioadă din istoria marelui oraş mesopotamian: Imperiul Neo-Babilonian. Pe plan extern, Nabucodonosor a urmărit extinderea statului babilonian, cucerind întreaga Sirie şi Palestina. Pe plan intern, domnia lui Nabucodonosor, prin intensa activitate urbanistică, a însemnat dobândirea de către Babilon a aspectului şi prestigiului care l-au făcut să depăşească cadrul istoriei şi să intre în legendă. Arhitectura a întrecut aici în grandoare tot ceea ce se realizase până atunci. Nabucodonosor a dispus protejarea incintei prin două cercuri concentrice de ziduri inexpugnabile, a încurajat construirea de temple şi refacerea celor deja existente care fuseseră deteriorate în timp şi din cauza războaielor. Străzile Babilonului erau largi, se întretăiau în unghiuri de 90 de grade, purtând fiecare numele unui zeu. Oraş cosmopolit, Babilonul întreţinea 53 de temple ale zeilor locali, între care cel mai important era cel al lui Marduk, precum şi 1.300 de altare închinate zeităţilor populaţiilor străine.

Etemenanki (al cărui nume s-ar traduce drept „piatra de temelie a cerului şi a pământului”), monument cunoscut mai bine sub numele dat de evrei, Turnul Babel, depăşea orice imaginaţie. După mărturia lui Herodot, latura bazei pătrate a ziguratului avea 180 m, iar înălţimea edificiului era de 91 m. Ziguratul avea şapte etaje, reprezentând cele şapte divinităţi astrale (cele cinci planete cunoscute atunci ale sistemului solar, plus Soarele şi Luna), fiecare etaj având culoarea sa distinctă.

Marele palat al lui Nabucodonosor avea dimensiuni gigantice: 330 m lungime şi 200 m lăţime. În apropiere se aflau celebrele „grădini suspendate ale Semiramidei”, remarcabilă realizare artistică şi inginerească a Babilonului, inclusă de vechii greci în rândul celor şapte minuni ale lumii antice. Conform unor surse, Nabucodonosor al II-lea ar fi amenajat grădinile pentru soţia sa medă Amytis, fiica lui Cyaxares, care tânjea după grădinile răcoroase din Ecbatana. Terasele grădinilor erau susţinute de bolţi din cărămidă, sub care erau amenajate încăperi răcorite printr-o ingenioasă circulaţie a aerului (un fel de instalaţie de aer condiţionat avant la lettre) combinată cu sistemul de irigare a grădinilor, a cărui inimă o constituia o maşină hidraulică de pompat şi de ridicat apa din Eufrat până la înălţimea teraselor (ultima terasă se afla la o înălţime de 77 m). Principiul de funcţionare al acesteia rămâne necunoscut, dar este suficient de ştiut pentru a proba înaintatele cunoştinţe inginereşti ale babilonienilor.

Poarta zeiţei Iştar, o altă minunăţie arhitecturală a Babilonului, a cărei formă a fost reconstituită de arheologi şi se află în prezent la Muzeul Pergamon din Berlin, era flancată de patru turnuri cu o înălţime de 12 m. Cărămizi emailate, de culoare albastră, decorau pereţii exteriori ai porţii, pe care erau reprezentate siluete de animale sacre, în culori strălucitoare: tauri (consideraţi animale sfinte ale zeiţei Iştar) şi grifoni (asociaţi zeului Marduk, protectorul Babilonului). Calea Sacră, ce pornea de la această poartă, mărginită de un zid înalt decorat cu cărămizi emailate, devenea neîncăpătoare în timpul procesiunilor religioase, cum era aceea care se desfăşurau cu prilejul zilei Anului Nou. Imperiul Neo-Babilonian a avut o durată scurtă de viață: în 539 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit orașul, întemeind un vast imperiu. Cucerirea nu a însemnat însă sfârșitul Babilonului, orașul păstrându-şi importanța și slujind ca una dintre capitalele principale ale Ahemenizilor. Herodot, care a vizitat Babilonul în jurul anului 460 î.e.n., scria: „Oraşul întrece în frumuseţe toate celelalte oraşe despre care avem cunoştinţă”. În 331 î.e.n., Imperiul Persan a căzut la rândul său. Alexandru cel Mare, apreciind posibilităţile economice şi strategice excepţionale pe care le avea Babilonul, şi impresionat de frumuseţea monumentelor sale, proiectase să-l refacă şi să stabilească capitala asiatică a imperiului său în acest oraş. A murit însă în 323 î.e.n., fără a mai apuca să-şi ducă planurile la bun sfârşit.

În decursul veacurilor, călători şi cercetători nenumăraţi, atraşi de povestirile autorilor antici, precum şi de lumina mitică în care era învăluit oraşul şi minunatele sale grădini suspendate, au vizitat valea Eufratului, căutând să identifice amplasamentul Babilonului. Primele cercetări arheologice moderne au fost întreprinse de o misiune franceză, condusă de Fulgence Fresnel, în anii 1852-1855, iar explorarea completă a fost făcută de misiunea germană a lui Robert Koldewey, în perioada 1899-1917, care a scos la lumină fundaţiile principalelor monumente ale Babilonului. Din toată frumuseţea şi grandoarea oraşului antic nu au mai rămas astăzi decât mormane de cărămizi, acoperite de nisipurile spulberate de vânt.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.