ISTORIA ARTEI: Grecia - Fidias și secolul de aur

Din punctul de vedere al istoriei artei, Atena, situată în regiunea Attica, la poalele Muntelui Licabet, este de departe cea mai celebră şi cea mai importantă dintre toate cetăţile greceşti. Clasicismul, ajuns la deplina sa maturitate, cunoaşte o reuşită excepţională pe colina sacră a Atenei – Acropola –, unde se confundă cu geniul lui Fidias şi cu o epocă înfloritoare numită „secolul lui Pericle” (a doua jumătate a secolului al V-lea î.e.n.). Planul ambiţios conceput de marele om de stat şi de Fidias, colaboratorul său indispensabil, îşi propunea să facă din colina şi templele ridicate pe ea o mărturie peste veacuri despre mândria, puterea şi geniul nobilei cetăţi.

Colina abruptă care se înalţă cu 156 m deasupra nivelului mării i-a atras pe oameni încă din Neolitic, acum 7000 de ani. În secolul al XIII-lea î.e.n., Acropola găzduia reşedinţa unor regi locali aparţinând civilizaţiei miceniene, care construiseră pe această înălţime un palat înconjurat de ziduri ciclopice. În 561 î.e.n., când Pisistrate a ajuns tiranul Atenei, lăcaşurile sfinte se învecinau pe Acropolă cu locuinţele particulare şi abia după devastările persane din 480 şi 479 î.e.n., terenul, curăţat de aşezările profane, a putut trece în întregime în stăpânirea zeilor nemuritori. Pe locul fostului palat regal micenian, Pisistrate înzestrase colina cu un prim templu dedicat zeiţei protectoare Atena, numit şi Hecatompedon, pentru că avea 100 de picioare attice lungime (29,9 m), şi tot el ridicase o primă poartă monumentală.

După ce pericolul persan este înlăturat, Atena triumfătoare practică un imperialism care-i aduce prestigiu şi resurse incomparabile. În interiorul cetăţii, reformele politice instituie o democraţie funcţională, cel puţin pentru minoritatea privilegiaţilor care dispun de drepturi civice. Pericle, aristocrat din familia Alcmeonizilor, strălucit orator, şef al partidului democrat, se impune prin tenacitatea, inteligenţa şi îndemânarea sa politică, şi conduce în mod suveran treburile statului vreme de trei decenii, începând din 461 î.e.n., când este numit în funcţia de strateg. Pericle se preocupă să restaureze marile sanctuare attice, cel al lui Poseidon de la Sounion, cel al zeiţei Nemesis de la Rhamonte, precum şi sanctuarul de la Eleusis. O grijă deosebită a arătat şi proiectelor edilitare şi sistemului defensiv al cetăţii: în vremea lui au fost ridicate Marile Ziduri şi a fost amenajat portul Pireu, locul de staţionare a flotei comerciale şi de război a Atenei. Cu toate acestea, Acropola Atenei a beneficiat de întreaga lui atenţie, datorită importanţei ei simbolice. În 447 î.e.n., după o intensă luptă de convingere (mulţi concetăţeni priveau încurajarea pe care o dădea el artelor ca pe o risipă neiertată de bani, care puteau fi folosiţi pentru scopuri mai practice), Pericle a dat semnalul începerii lucrărilor de reamenajare a colinei sacre. I-a încredinţat sculptorului Fidias, personalitate artistică bine conturată, coordonarea generală a lucrărilor, realizarea statuii de cult a zeiţei Atena, care urma să fie amplasată în naosul Parthenonului, şi a decoraţiei sculptate a templului, din care el urma să execute o parte şi să supravegheze ansamblul. La rândul său, Fidias s-a înconjurat de o pleiadă de artişti remarcabili – arhitecţi, pietrari, sculptori şi pictori – care, sub conducerea lui, au ridicat edificii minunate, au dăltuit tone de marmură, au împodobit cu picturi detaliile decoraţiilor.

Despre viaţa lui Fidias ne-au parvenit puţine date, iar cea mai mare parte a operelor care îi sunt atribuite au fost înghiţite de timp şi de vicisitudinile sorţii. Totuşi, chiar şi cele câteva fragmente care au supravieţuit, mărturiile scriitorilor greci şi latini de mai târziu şi copiile executate în epoca romană sunt suficiente pentru ca Fidias să fie considerat pe bună dreptate ca unul dintre cei mai mari sculptori ai Antichităţii. Fidias era atenian, se născuse în jurul anului 500 î.e.n. şi, după ce cochetase o vreme cu pictura, se orientase spre sculptură, domeniu în care şi-a cucerit repede o bună reputaţie. Pe la 470 î.e.n. a executat pentru plateeni statuia Atenei Areia, patroana lor: un colos de 8 m cu corpul din lemn aurit, iar braţele şi capul din marmură. A doua lui reuşită a fost realizarea la Delfi a unui grup statuar în amintirea lui Miltiade, eroul de la Marathon. Când a primit comanda lucrărilor de pe Acropolă, Fidias realizase deja pe colină monumentala statuie din bronz a Atenei Promachos, înaltă de aproximativ 10 m, ţinând într-o mână scutul, iar în cealaltă lancea al cărei vârf acoperit cu aur putea fi văzut de departe, ca un far călăuzitor pentru corăbiile care acostau în port.

Fidias le-a atribuit arhitecţilor Ictinos şi Callicrates conceperea Parthenonului, templul Fecioarei ridicat în punctul cel mai înalt al Acropolei, pe o terasă artificială care păstra rămăşiţele vechiului Hecatompedon. Construit între 447-432 î.e.n., Parthenonul va fi universal considerat, încă de la inaugurarea lui, drept templul grec desăvârşit, sinteză a arhitecturii clasice în care supleţea ioniană temperează severitatea doriană. Construit din marmură albă de Pentelic, Parthenonul este un templu peripter (coloanele făcând înconjurul complet al edificiului) care ocupă o platformă de 30,8 x 69,4 m. Laturile mici comportă un număr de 8 coloane, iar pe laturile lungi, ca şi în cazul templului lui Zeus din Olimpia, coloanele sunt de două ori mai numeroase plus una, adică 17. Calcule matematice de proporţii, la fel de precise, la fel de subtile ca cele care guvernau în epocă sculpturile lui Policlet, justifică dimensiunile exacte ale planului, spaţiul dintre coloane şi înălţimea lor, măsurile antablamentului şi ale frontoanelor.

Statuia de cult amplasată în naos, Atena Parthenos, trebuie să fi avut, cu tot cu soclu, înălţimea de 15 m (ne-a rămas doar o copie micşorată din perioada romană, descoperită în 1880 şi cunoscută ca Atena din Varvakeion). Ştim că era lucrată în tehnica criselefantină, adică din lemn îmbrăcat cu foi de aur şi plăci de fildeş. Fecioara era reprezentată stând în picioare, îmbrăcată cu un peplos, pe cap purta o cască supraîncărcată cu figuri simbolice – un sfinx între doi cai înaripați, ţinea în mâna dreaptă o statuie înaripată a zeiţei Nike, cu lancea sprijinită pe umărul drept, cu scutul în mâna stângă, decorat cu scene din înfruntările militare ale zeiţei. Această încărcătură decorativă, somptuozitatea materialelor, folosirea lor judicioasă, gigantismul figurii ar putea părea ca fiind opuse sobrietăţii şi simplităţii clasicismului. Cu toate acestea, trebuie să ne imaginăm statuia nu ca pe o piesă de muzeu, ci încărcată de valoare religioasă, abia lucind în penumbra templului. Sala din spate a sanctuarului, opistodomul, era destul de mare pentru a adăposti bogatul tezaur al zeiţei şi pe cel al Ligii de la Delos.

De jur împrejurul templului, friza dorică cuprindea o sinteză, prezentată în ordine cronologică, a marilor legende din care îşi trăgeau atenienii orgoliul şi credinţa lor în protecţia divină: lupta zeilor contra giganţilor, a lapiţilor contra centaurilor, a atenienilor contra amazoanelor, şi cucerirea Troiei de către ahei, imagini care exaltau gloria lui Tezeu, regele legendar al cetăţii, sau victoria Greciei asupra Asiei. Fidias nu a sculptat totul, însă a trasat schiţa tuturor figurilor, ceea ce explică unitatea ansamblului. Rolul lui a fost şi mai considerabil la frontoane, din care multe fragmente, din păcate mutilate, poartă marca geniului. Pe frontonul estic era reprezentată naşterea miraculoasă a zeiţei, iar pe frontonul vestic scena agitată înfăţişa disputa dintre Atena şi Poseidon pentru posesia Atticii. Friza ionică, pe care era figurată procesiunea Panateneelor, se desfăşura pe o lungime de 160 m, având înălţimea de 1 m, şi cuprindea peste 400 de personaje umane şi 200 de animale. La fiecare patru ani, întregul popor atenian se aduna pentru a aduce drept omagiu un veşmânt nou statuii zeiţei aflată în sanctuarul Atenei Polias. Lunga cavalcadă sculptată de-a lungul frizei înfăţişa această sărbătoare: în frunte erau ergastinele (tinerele fecioare ateniene care ţesuseră peplos-ul destinat zeiţei), apoi magistraţii, purtătorii de ofrande, cu animalele care urmau să fie sacrificate, iar la urmă cavaleria ateniană. Statuile, câte au mai rămas, fragmentele din frize şi frontoane fac astăzi, prin valoarea lor artistică, punctul de atracţie al unor mari muzee ale lumii: British Museum, Luvru şi Muzeul Acropolei.

Planul conceput de Pericle şi de Fidias era prea vast pentru a putea fi dus la îndeplinire de o singură generaţie. Nici unul, nici celălalt nu vor vedea realizarea lui totală, care nu s-a încheiat decât spre sfârşitul secolului. Când Parthenonul era aproape terminat, arhitectul Mnesicles şi-a luat obligaţia să înzestreze Acropola cu o intrare monumentală, Propileele. În spaţiul strâmt care făcea posibil accesul spre platou dinspre vest, arhitectul a înălţat, între 437-432 î.e.n., din marmură albă pentelică şi marmură albastră de Hymet o poartă deschisă spre lăcaşul zeilor acropolitani. Într-una din cele două clădiri laterale era aşa-numita Pinacotecă, ce adăpostea picturile de seamă aduse ca daruri votive zeiţei. Ultimele mari edificii construite pe Acropolă au fost Erechteionul şi templul zeiţei Nike, între 421-406 î.e.n. Dedicat aceleiaşi zeiţe Atena, dar şi lui Poseidon, Erechteionul se înalţă mândru şi astăzi, cu celebrul portic al cariatidelor, expresia cea mai caracteristică a acestui monument mai înainte de toate graţios. Fecioarele care susţin acoperişul templului îşi păstrează atributul frumuseţii şi graţia corpurilor lor tinere, par vii şi libere în acel act greu al susţinerii, care de atâtea ori a făcut din om imaginea unei coloane suferinde.

În 432 î.e.n., Fidias a fost acuzat pe nedrept de adversarii regimului politic de atunci – care încercau în felul acesta să lovească în autoritatea lui Pericle –, mai întâi de a fi sustras o parte din aurul destinat statuii Atenei Parthenos şi apoi de impietate, pentru că s-ar fi reprezentat pe sine însuşi pe scutul zeiţei. Sculptorul este forţat să ia calea exilului sau, după alte variante, moare în închisoare, undeva în jurul anului anului 430 î.e.n. Pericle se stinge de ciumă la scurtă vreme, în 429 î.e.n., în toiul Războiului Peloponesiac care opune Atena Spartei, o confruntare fratricidă ale cărei consecinţe nefaste vor avea un puternic impact şi asupra dezvoltării artei.

În vremea dominaţiei romane, Acropola ateniană s-a bucurat de bunăvoinţa cezarilor, preocupaţi să conserve şi să îmbogăţească edificiile capitalei artistice şi intelectuale a Greciei. După ce creştinismul s-a impus, aspectul Acropolei şi al monumentelor sale a început să sufere transformări radicale: în secolul al V-lea e.n., Parthenonul a fost transformat în biserică dedicată Fecioarei Maria, iar statuia Atenei Parthenos a fost transportată la Constantinopol, unde i s-a pierdut urma. Stăpânirea otomană asupra Greciei a însemnat transformarea Parthenonului în moschee, fiindu-i adăugat un minaret. Este cunoscut faptul că în 1687, în timpul unui război între turci şi veneţieni, o explozie devastatoare a distrus mare parte din structura Parthenonului, care servea între timp ca depozit de muniţii, făcând pierdute pentru totdeauna figurile centrale ale timpanelor, până atunci relativ bine conservate. Lordul Thomas Elgin, ambasadorul Angliei la Constantinopol, după ce obţine în 1801 de la sultan permisiunea de a lua „orice piese sau pietre cu inscripţii vechi sau sculpturi” de pe Acropolă, transportă în Anglia numeroase basoreliefuri şi statui, chiar şi o cariatidă. Mulţi i-au luat în nume de rău acest act de vandalism, dar nu ne putem îndoi că el a căutat să salveze ceea ce mai putea fi salvat (piesele colecţiei Elgin au ajuns în 1816, după multe peripeţii, în posesia British Museum-ului din Londra). Din 1854, Acropola a fost declarată monument arheologic, iar din 1975 a început o amplă campanie ştiinţifică de restaurare a edificiilor.

Călătorul care se încumetă să urce astăzi treptele pantei abrupte care duce spre Acropolă nu se mai poate desprinde de farmecul revelării a ceea ce a fost odinioară un minunat poem în piatră şi marmură, titlu de nobleţe spirituală al omenirii vreme de milenii, chiar dacă tot oamenii au fost cei care au uitat să se mai apropie de Acropolă cu sufletul în sărbătoare. Ansamblul de pe Acropola Atenei este, mai presus de toate, opera „veacului de aur” şi a geniului grec destinat să întruchipeze atunci în armonii nemuritoare visurile de frumos ale umanităţii.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.