ISTORIA ARTEI: Grecia - Apogeul sculpturii grecești

Arta statuară de la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. este ilustrată de trei nume: Fidias, Policlet şi Miron, individualităţi artistice prin care sculptura greacă atinge perfecţiunea. Operele lor, păstrate aproape numai în copii romane, întrupau idealurile şi aspiraţiile umane ale societăţii greceşti în deceniile care au urmat războaielor victorioase contra perşilor. În această epocă, artiştii căutau în formele trupului omenesc o frumuseţe căreia amprenta spiritului i-ar da o valoare generală, şi, într-o oarecare măsură, divină. Antropocentrismul şi kalokagathia (termen născut din fuziunea lui kalos, tradus în mod generic prin „frumos”, şi agathos, definit prin „bun”, dar care acoperă o serie întreagă de alte valori pozitive) sunt cele două concepte care guvernează întreaga artă a „veacului de aur”.

Prin coordonarea ansamblului arhitectural şi sculptural de pe Acropola ateniană, Fidias s-a dovedit a fi nu doar un mare sculptor, ci cel mai mare organizator al artei şi cel care a determinat, în mare măsură, acele caracteristici fundamentale ale clasicismului: simetrie, ritm, armonie. Când era vorba să suscite o emoţie religioasă, arta clasică, în bogăţia ei vie, nu dădea înapoi de la măreţie şi efect. Acestui sentiment religios i-a dat curs Fidias când, spre sfârşitul carierei, a fost solicitat să realizeze pentru templul proiectat de Libon la Olimpia o statuie criselefantină de proporţii grandioase a lui Zeus. Tehnica criselefantină era foarte rară şi uzitată numai atunci când comanditarii vroiau să ofere o mărturie excepţională a pietăţii şi recunoştinţei lor faţă de zei. După ce maestrul realiza modelele micşorate şi schiţele precis desenate, munca trebuia împărţită la o serie întreagă de lucrători, care, sub controlul şi conform indicaţiilor marelui creator, băteau plăcuţele de aur, netezeau fildeşul şi fixau tot acest cadru complicat pe scheletul din lemn.

Fidias l-a reprezentat pe Zeus aşezat pe tron, în toată splendoarea lui de strateg suprem al cosmosului, puternic şi mărinimos. Înalt de cca. 15 m, aproape atingea tavanul, şi, aşa cum s-a remarcat, l-ar fi spart dacă se ridica. Forţa şi, în acelaşi timp, seninătatea pe care le exprima chipul stăpânului din Olimp i-au impresionat pe toţi cei care au văzut statuia şi a căror mărturie scrisă a rezistat trecerii timpului. Epictet considera că este o nenorocire să mori fără să fi văzut, mai întâi, această minune a lumii antice. „Cât ar avea sufletul de plin griji şi durere – spune Dion Hrisostomos – văzând opera lui Fidias, va uita, sunt sigur, toată tristeţea şi grijile pe care viaţa le poartă cu ea; atât este de mare, o Fidias! frumuseţea operei tale, atât de multă putere de a emoţiona şi frumuseţe i-ai dat.” Statuia lui Zeus a continuat să influenţeze reprezentările sculpturale greceşti şi romane ale stăpânului din Olimp, apoi modul în care este înfăţişat Dumnezeu Tatăl în iconografia creştină.

Sanctuarul din Olimpia a decăzut ca urmare a edictului imperial din 393, care interzicea jocurile olimpice, a expediţiilor de pradă ale goţilor, mari amatori de aur (nu ştim ce cantitate de metal preţios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifră exactă pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kg aur, iar Zeus Olimpianul avea dimensiuni mai mari şi podoabe mai bogate) şi a decretului din 426 al împăratului Teodosie al II-lea prin care se poruncea distrugerea lăcaşelor de cult „păgâne”. Statuia a pierit în incendiul din anul 408 care a mistuit templul, sau, după alte surse, în focul care a mistuit în 475 o bună parte din Constantinopol, unde ar fi fost transportată între timp.

Despre viaţa lui Policlet ştim şi mai puţin decât despre cea a lui Fidias. Originar din Sicione, el a devenit cetăţean al Argosului, a activat o perioadă la Atena, însă a preferat să lucreze în liniştea oraşului de provincie, departe de zarva obositoare a metropolei. Policlet reprezintă încununarea şcolii de sculptori în piatră şi bronz care a înflorit la Argos, în truda muncii de zi cu zi, şi care în secolul V î.e.n. a furnizat Greciei cele mai reuşite statui de atleţi. În lucrările sale Policlet a căutat să aplice un sistem de proporţii matematice între părţile componente ale trupului omenesc, un vis străvechi, scump spiritului grec, care va fi ulterior reluat de Lisip şi Praxitele (nu trebuie să uităm că în această epocă nu numai arhitecţii, ci şi sculptorii împărtăşeau entuziasmul filosofilor pitagoreici pentru speculaţiile asupra numerelor şi a virtuţilor lor ascunse).

Lucrarea cea mai reprezentativă pentru concepţia artistică a lui Policlet este statuia din bronz a Doriforului, purtătorul de lance (copia romană a ei, realizată în marmură, se găseşte la Muzeul Naţional de Arheologie din Napoli). Ea reprezintă transpunerea în practică a canonului lui Policlet, fructul speculaţiilor intelectuale ale artistului: capul intră de şapte ori în înălţimea totală, de două ori în lungimea gambei, care este egală la rândul ei cu înălţimea torsului şi cu lăţimea umerilor. Acestor raporturi cifrate li se adaugă altele, matematice şi geometrice, care fac să intervină faimoasa „secţiune de aur”. Doriforul lasă să-i cadă braţul drept pe lângă corp, în vreme ce braţul stâng, îndoit din cot, susţinea lancea. Greutatea trupului cade pe piciorul drept, cel stâng se îndoaie, ceea ce atrage o disimetrie a şoldurilor. Linia umerilor se înclină la rândul ei în sens invers faţă de linia oblică a şoldurilor, restabilind un echilibru, iar axa verticală care în sculptura Egiptului antic şi în sculptura greacă arhaică imprima figurilor o frontalitate rigidă, este înlocuită aici cu un arc de cerc ce uneşte piciorul drept şi umărul stâng. Policlet elaborează astfel aşa-numitul contrapost, schiţat deja în arta egipteană, dar care-şi va găsi cea mai valoroasă exprimare în sculptura italiană din perioada Renaşterii. Statuia purtătorului de lance, supranumită „canonul”, a fost admirată de generaţiile următoare de sculptori, ca ideal al redării corpului bărbătesc atletic. O altă capodoperă a lui Policlet, Diadumenul (păstrată printr-o copie romană aflată la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena), înfăţişează un tânăr bărbat care îşi strânge părul cu bentiţa oferită ca dar atleţilor victorioşi – de unde şi numele statuii. Policlet ridică redarea realistă a frumuseţii anatomiei umane la valoare de stil, prin ritmul care animă aceste trupuri cu chipurile rămase totuşi inexpresive, ca închise în ele însele, şi prin proporţiile care guvernează formele, supunându-le conceptelor riguroase ale raţiunii.

Născut la Eleutherae, la hotarul dintre provinciile Beoţia şi Attica, Miron a creat cele mai mari opere ale sale la Atena. Celebritatea şi-a câştigat-o printr-un grup statuar în bronz, amplasat la loc de cinste pe Acropola ateniană, înfăţişându-i pe zeiţa Atena şi pe satirul Marsias (copia romană în marmură este păstrată fragmentar la Frankfurt şi la Muzeul Lateran din Roma). Acest grup statuar – al doilea pe care îl cunoaştem după Tiranoctonii – este remarcabil prin opoziţia dintre trupul feminin înveşmântat al zeiţei şi cel nud al figurii masculine, reprezentări simbolice ale conflictului dintre civilizaţie şi barbarie.

În statuile de tineri atleţi, Miron a dat dovadă de spirit revoluţionar prin introducerea unei mai mari cutezanţe a posturii şi a unei armonii superioare. Discobolul, aruncătorul de disc, este indiscutabil capodopera sa, devenită o efigie universală a atletismului (cea mai izbutită copie se află astăzi la Muzeul Naţional Roman din capitala Italiei). Statuia înfăţişează un tânăr atlet aplecându-se în faţă printr-o mişcare viguroasă, cu toată greutatea trupului lăsată pe piciorul drept îndoit, piciorul stâng abia atingând pământul cu vârful, iar braţul drept ţinând discul pe care e gata să îl arunce. Statuia fixează pentru veşnicie o clipă fugitivă, artistul fiind preocupat să redea momentul de trecere dintre două mişcări, flexiunea şi detenta, ceea ce dă operei sale valoare de sinteză. Lucrările lui Miron par să ţină cont de îndemnul adresat artiştilor de către Socrate (care, să nu uităm, avea o formaţie de sculptor), de a reprezenta „frământările sufletului” prin observarea cu atenţie a modului în care „sentimentele afectează corpul în acţiune”.

Datorită descrierilor autorilor antici, imaginilor păstrate pe câteva monede sau copiilor romane putem să ne facem astăzi o idee despre gloria celestă care strălucea în statuile criselefantine ale lui Fidias, despre armonia statuilor în bronz ale lui Policlet şi Miron înfăţişând tineri atleţi, poate cele mai frumoase opere sculpturale din câte a creat vreodată omenirea.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.