ISTORIA ARTEI: Întreprinzătorii fenicieni și arta lor

În cadrul civilizaţiilor antice care au înflorit în Orientul Apropiat, regiunea siro-palestiniană prezintă o autonomie istorică indiscutabilă. Ţară seculară de tranzit, punte între Mesopotamia, Egipt şi Anatolia, zona siro-palestiniană a fost dominată în Antichitate de această triplă vecinătate. Cea mai veche aşezare cunoscută din regiune este Ierihon, în Palestina, înfloritoare în mileniul al VIII-lea î.e.n., ale cărei vestigii – dezgropate de Kathleen Kenyon între anii 1952-1958 – se remarcă prin zidurile trainice şi prin arhitectura monumentală. Micile figuri feminine din lut descoperite aici, slujind probabil unui cult al fertilităţii, se aseamănă cu vestitele Venusuri găsite pe cuprinsul întregului continent european, iar craniile artistice acoperite cu lut sunt printre cele mai vechi reprezentări ale chipului uman. Ugarit (azi Ras Shamra), în nordul Siriei, cetate arhaică scoasă la iveală în 1929 de arheologul francez Claude Schaeffer, păstra în interiorul incintelor sale maiestuosul templu dedicat lui Baal. Zeul era onorat prin statuete amplasate în lăcașurile de cult din tot orașul, cea mai celebră fiind cea păstrată azi la Muzeul Luvru, lucrată în bronz şi aur, care-l înfăţişează pe Baal purtând pe cap o coroană în stil egiptean, surprins într-o ipostază dinamică. O altă cultură autonomă s-a dezvoltat în jurul anului 5000 î.e.n. la Byblos, pe locul vestitului oraş fenician de mai târziu.

Cine au fost fenicienii? Popor de navigatori şi negustori, ei îşi trag numele din grecescul phoinikes, prin care vechii eleni îi desemnau atât pe neguţătorii canaaniţi, cât şi purpura (extrasă din moluştele murex), produsul cel mai tipic al comerţului lor. Fenicienii erau descendenţii semiţilor veniţi de pe ţărmurile Peninsulei Arabice (Omanul de astăzi) şi stabiliţi în Canaan, pe fâşia îngustă a litoralului mediteranean străjuită de lanţul muntos al Libanului. Asimilând populaţiile autohtone, ei au început să construiască pe ruinele unor mari oraşe apuse, dezvoltând o cultură rafinată în raport cu aceea a vecinilor israeliţi sosiţi mai târziu.

În jurul anului 1200 î.e.n., profitând de pe urma pustiitoarelor invazii ale „popoarelor mării”, când puterea Egiptului se afla în declin, iar talasocraţia cretano-minoică se prăbuşise, fenicienii s-au avântat pe mare, întemeind contoare comerciale şi colonii. Plecând din porturile lor natale Sidon, Tyr, Byblos şi Berytos (Beirutul de astăzi), fenicienii au fondat porturi în Cipru, s-au stabilit în insulele Rhodos, Malta şi Sardinia, au înfiinţat Utica şi Cartagina în nordul Africii. După ce au străbătut în lung şi-n lat apele Mării Mediterane, s-au aventurat dincolo de Strâmtoarea Gibraltar (Coloanele lui Melkart, cum era numită de fenicieni), ajungând spre sud către insulele Canare şi Madeira, iar spre nord către insulele britanice şi Marea Baltică (după unele surse, ar fi reuşit şi performanţa de a ocoli cu navele lor continentul african). Multe oraşe moderne din zona mediteraneană îşi datorează apariţia acestui popor mic, dar curajos: Panormos (Palermo), Caralis (Cagliari), Abdera (Adra, în Spania), Malaka (Malaga), Gades (Cadiz), Massalia (Marsilia). Ascensiunea Asiriei a reprezentat o continuă ameninţare, însă fenicienii au reuşit să obţină o anumită autonomie, pe care şi-o vor păstra şi în timpul stăpânirii suveranilor babilonieni şi persani (secolele VI-IV î.e.n.).

În ciuda limbii comune, diferitele oraşe feniciene au avut culturi separate, orgolii locale şi nume deosebite pentru zeii lor: la Byblos stăpâneau El, zeiţa Baalat şi Adonis – preluat ulterior de mitologia greacă, la Sidon divinităţile principale erau Baal, Astarte şi Eshmun, în vreme ce Tyrul era dominat de Melkart, variantă locală a zeului suprem Baal. La început, hegemon al lumii feniciene devine Byblosul, urmat de Sidon, pentru ca în secolul X î.e.n. supremaţia să treacă în mâinile Tyrului. Puterea în oraşele-stat feniciene era exercitată de rege şi de consiliul aristocratic, cu o mare influenţă a castei sacerdotale.

În perioada feniciană, Byblosul era înconjurat de ziduri impunătoare, oraşul caracterizându-se printr-o mare densitate de construcţii, executate conform unui plan urbanistic bine gândit. Casele de piatră, adesea cu mai multe etaje, aveau încăperi mari, iar acoperişul se sprijinea pe stâlpi din lemn. Cel mai vechi templu al oraşului, ridicat în jurul anului 2800 î.e.n. şi dedicat zeiţei protectoare a Byblosului, Baalat, a fost distrus şi reconstruit de nenumărate ori, dăinuind până în epoca de triumf a creştinismului. Jumătate din Tyr se afla pe o insulă, partea sa continentală fiind apărată de un bastion stâncos. Regele Hiram I (969-936 î.e.n.) a mărit considerabil suprafaţa insulară a oraşului, zidurile care fortificau insula transformând Tyrul într-o cetate maritimă inexpugnabilă.

Fenicienii s-au dovedit şi buni ingineri: efectuând ample lucrări portuare, ei voiau să cucerească mării o bucată de pământ, să-i opună obstacolul unor diguri, mărindu-şi astfel aria de susţinere a civilizaţiei lor şi anunţând parcă digurile olandeze din secolul al XVII-lea şi construirea Sankt Petersburgului în mlaştinile Nevei.

Cea mai veche operă de artă feniciană, descoperită de arheologi în 1925 la Byblos, este sarcofagul în manieră egipteană – bine păstrat astăzi în colecţia Muzeului Naţional din Beirut – care i-a aparţinut lui Ahiram, rege fenician contemporan cu Ramses al II-lea (secolul XIII î.e.n.). Friza reliefului cândva pictat, care înconjoară cutia sarcofagului deasupra basoreliefului reprezentând patru lei culcaţi, sub ghirlanda cu flori de lotus, oferă o sculptură decorativă originală. Personajul central al frizei este, desigur, însuşi Ahiram, aşezat pe tronul purtat de sfincşi înaripaţi, ţinând în mână o floare de lotus cu petalele plecate spre pământ, în vreme ce un lung şir de personaje aduc ofrande regelui răposat.

Tradiţiile artistice egiptene sunt pregnante la Byblos şi Sidon, dar şi în unele dintre coloniile feniciene, în Cipru, la Gades, în Sicilia, unde morţii din familiile înstărite se odihnesc în sarcofage din piatră, marmură, alabastru sau diorit. Această influenţă poate fi pusă nu doar pe seama faptului că Egiptul faraonilor a dominat – cel puţin în perioada Imperiului Nou – zona siro-palestiniană, ci şi pe faptul că arta egipteană era o artă hieratică ce reprezenta suportul ritualurilor religioase, magice şi mitologice care-i îngăduiau omului să caute nemurirea.

Figurinele de bronz, sculpturile în fildeş şi vasele metalice în relief, precum şi produsele de orfevrărie şi sticlărie erau realizări ale meşteşugului fenician cunoscute şi apreciate în întreaga lume mediteraneană. Buni meşteşugari, dar fiind un popor preocupat îndeosebi de afaceri, fenicienii au dat dovadă de prea puţină imaginaţie pe plan artistic. Alăturarea unor motive figurative şi decorative de origini dintre cele mai diverse – îndeosebi egiptene, mesopotamiene şi anatoliene – este tipică pentru arta feniciană, lucru explicabil prin faptul că operele de artă create de artizanii lor erau destinate exportului, trebuind deci să ţină cont de gustul artistic atât de variat al clienţilor. Această artă eclectică, răspândită pe o largă arie teritorială, a contribuit substanţial la emergenţa artei din Grecia arhaică şi din Italia, fiind mai apoi nevoită să cedeze locul înfloritoarei arte a Eladei, care va pătrunde în însăşi Fenicia, iar mai târziu, în perioada elenistică, va domina întregul Orient Apropiat.

În pofida faptului că nu au fost un popor deosebit de talentat, fenicienii au jucat totuşi un rol însemnat în istoria artei, pentru că au impulsionat, prin intensa activitate comercială desfăşurată de ei vreme de peste un mileniu în bazinul Mării Mediterane, distribuţia obiectelor de artă în lumea veche. Cu corăbiile lor din lemn de cedru, acţionate de rame şi vânt, ei şi-au procurat minereuri din tot bazinul mediteranean, fiind primii agenţi ai răspândirii prelucrării metalelor. Inventarea de către pragmaticii fenicieni a alfabetului fonetic cu 22 de litere reprezentând consoane, preluat şi adaptat de greci, ulterior de etrusci şi de romani, a reprezentat un gigantic salt în comunicare.

În zilele noastre, vestigiile fascinantei civilizaţii feniciene pot fi admirate de-a lungul ţărmurilor Mediteranei, muzeele de istorie şi arheologie ale tuturor marilor centre de pe aceste meleaguri fiind pline de opere de artă feniciană. Turistul care vizitează Beirutul, Damascul, Istanbulul, Ierusalimul, Tunisul, Malta, Marsilia sau multe dintre oraşele portuare italiene şi spaniole găseşte urme trainice ale acestui popor de odinioară.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.