ISTORIA ARTEI: Egiptul Antic - Marile piramide și temple

Civilizaţia şi cultura Egiptului antic au înflorit pe o perioadă de aproximativ trei milenii într-un ţinut deşertic, pârjolit de Soare, în valea îngustă pe care creşterea anuală a apelor Nilului o face roditoare. Ţara a fost unificată prin anul 3100 î.e.n. sub autoritatea faraonului Menes, numit şi Narmer, statul egiptean timpuriu având drept nucleu puterea regală şi teocraţia tebană. În istoria Egiptului antic distingem trei perioade, numite „regate” sau „imperii” – Vechi, Mijlociu şi Nou –, perioade de stabilitate şi prosperitate, întrerupte de invazii şi tulburări.

Înainte de a vorbi despre arta egipteană a Antichităţii, una dintre cele mai complexe şi fascinante ale omenirii, s-ar cuveni să spunem câteva cuvinte despre organizarea social-politică şi despre viaţa religioasă a locuitorilor ţării Kem (străvechea denumire a Egiptului). În pofida a ceea ce susţineau odinioară istoricii marxişti – între care V. Gordon Childe –, Egiptul antic nu a fost nici o „societate sclavagistă” şi nici un „stat totalitar”. Dimpotrivă, Egiptul era considerat de grecii care l-au vizitat în Antichitate drept un model de orânduire după criterii raţionale şi morale. Egiptenii erau împărţiţi în caste, dar nu atât de rigide precum la indieni, iar copiii preluau, cel mai adesea, meşteşugul şi ocupaţia părinţilor. Agricultorii, meşteşugarii, soldaţii, funcţionarii, scribii, preoţii desfăşurau cu toţii o activitate complementară îndeletnicirilor celorlalţi, îndeplinind o sarcină necesară bunei funcţionări a statului. Meticulozitatea administraţiei organizate pe o scară ierarhică bine definită, respectul acordat vieţii private, entuziasmul dovedit în realizarea operelor colective, importanţa legii ca element de rezolvare a conflictelor, unitatea lingvistică şi culturală, toate acestea definesc Egiptul antic. În Egipt nu existau sclavi, doar, cel mult, prizonieri de război, capturaţi cu ocazia expediţiilor militare ale faraonilor, care erau folosiţi ca mână de lucru în lucrările publice, precum la săparea canalelor, şi care apoi, de regulă, erau repatriaţi.

Egiptenii credeau că faraonul este un urmaş al primul rege legendar al Egiptului, Osiris, şi reîncarnarea lui Horus pe pământ. Faraonul supraveghea graniţele, îşi proteja poporul de năvălirile nomazilor, se îngrijea de întreţinerea canalelor şi digurilor, iar grânele adunate în hambarele regale îndepărtau foametea. Suveranii Imperiului Mijlociu, ca şi omologii lor din Babilon, îşi făceau un titlu de glorie din a fi păzitorii legilor juste. Un faraon îi declara vizirului său: „Este un sacrilegiu faţă de zei să fii părtinitor”, iar în povestirile populare egiptene apare adesea figura ţăranului nedreptăţit care îşi întoarce faţa, plin de speranţă, înspre faraon, „îndreptătorul fărădelegilor”. Sacerdoţii egipteni, indiferent de treapta ierarhică şi de greşelile umane ce dintotdeauna au existat, nu erau nicidecum asupritori ai poporului, ci părinţi spirituali ai acestuia. Când cineva îngenunchea în faţa unui sacerdot ori în faţa unui faraon nu o făcea înaintea lor în calitate de persoane puternice, ci a ceea ce ei reprezentau. Aşadar, este departe de realitate ficţiunea cinematografică, devenită atât de răspândită în zilele noastre, despre o minoritate privilegiată exploatatoare, profitând de superstiţiile şi ignoranţa poporului care se supunea scrâşnind din dinţi şi cu gândul la revendicări sociale.

Religia egipteană avea un puternic caracter politeist, însă preoţii aveau o înţelegere profundă a cauzei unice dătătoare de viaţă. Întreaga cultură şi civilizaţie egipteană au fost clădite pe religie, toate realizările remarcabile din domeniul artelor, ştiinţelor şi literaturii fiind subordonate mesajului religios. Poate nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că, în Egiptul antic, piramidele şi templele constituiau singurele construcţii impunătoare şi trainice. Palatele faraonilor erau clădite din materiale scumpe, dar perisabile, pe când casele şi colibele oamenilor de rând erau din cărămizi făcute din lut şi uscate la soare.

Piramidele, aceşti enormi munţi de piatră, de o precisă regularitate geometrică, se ridică asemenea unor borne la orizontul îndepărtat al istoriei. Însăşi denumirea lor (de la grecescul pyr = foc) indică faptul că piramidele erau monumente dedicate focului în cea mai înaltă accepţiune a acestuia: spiritul. Nu numai arheologi, istorici şi egiptologi, dar şi ingineri, matematicieni, astronomi, oameni reprezentând cele mai diverse discipline, unii dintre ei simpli amatori, au încercat să dezlege tainele Marii Piramide de la Gizeh – cea mai celebră dintre piramidele Egiptului antic –, emiţând teorii şi ipoteze, lansându-se în controverse şi polemici. Monumentul, care iniţial era acoperit pe dinafară cu plăci de calcar de cea mai bună calitate care îl făceau să strălucească puternic în lumina Soarelui, are o bază de 5 hectare şi o înălţime de 146 metri, fiind construit din blocuri de piatră (unii cercetători au calculat numărul lor la 2.300.000, cu o greutate care variază între 2 şi 50 tone) atât de fin tăiate, lustruite şi aranjate, încât între ele abia dacă se poate introduce o foaie de hârtie.

Modul în care Marea Piramidă a fost construită rămâne un mister şi în ziua de astăzi. Lăsând deoparte fanteziile despre extratereştri, adevărul e că nu ştim cum au fost construite multe dintre aceste monumente. „Cum au fost construite piramidele? Pentru a fi sincer, nu am un răspuns la această întrebare” recunoştea cu onestitate Graham Hancock, cercetător de-o viaţă al enigmelor vechilor civilizaţii. Totuşi, ne putem imagina un popor întreg muncind cu abnegaţie, dragoste şi speranţă la o operă de credinţă care corespundea unui anumit ideal religios, aşa cum aveau să facă mai târziu populaţiile creştine, atunci când au înălţat marile catedrale ale Evului Mediu. Este mai înţelept să căutăm în continuare simbolurile matematice şi astronomice ascunse în proporţiile piramidelor, decât să concepem aceste monumente ca pe o afirmare a puterii şi lipsei de măsură a faraonilor. De altfel, însăşi atribuirea Marii Piramide faraonului Kheops din dinastia a V-a (pe baza unui sigiliu descoperit într-una din camerele de deasupra aşa-zisei camere a regelui) este îndoielnică, unii cercetători susţinând că monumentul este cu mult mai vechi.

Dintre reprezentările întâlnite în Antichitatea egipteană, trebuie reliefată cea a Sfinxului, plăsmuit cu dublă înfăţişare: trunchi leonin şi cap omenesc, simbol al raţiunii care domină laturile inferioare – animalice – ale personalităţii. O stelă de piatră a lui Tutmes al IV-lea ne aminteşte că pe vremea dinastiei a XVIII-a Sfinxul de la Gizeh era deja îngropat în nisip şi numai un vis i-a îngăduit faraonului să-l găsească şi să-l readucă la lumină. Neasemuită creaţie, monumentul, despre care vechile izvoare spun că avea în forma sa originală aripi şi un disc de aur strălucitor pe frunte, rămâne o enigmă.

Templele, precum cele de la Teba, Luxor sau Karnak, cu pietrele lor strălucitoare şi viu colorate, flamurile şi porţile din metale preţioase şi lemn de esenţe rare, constituiau sălaşe ale zeilor şi, deopotrivă, ale oamenilor care năzuiau să se asemene zeilor. Planul templului cuprindea spaţii cu destinaţie precisă, compartimente subordonate rigorilor cultului, distribuirea încăperilor respectând, gradual, ritualul sacru. Intrarea era flancată de doi piloni şi permitea pătrunderea în curtea interioară, mobilată cu altare şi statui de cult. Urma apoi marea sală hipostilă, adică sala prevăzută cu multe coloane, care susţineau lespezile plafonului. Legătura cu sanctuarul o făceau mai multe săli succesive care aveau înălţimea micşorată treptat şi luminarea tot mai slabă, servind astfel la crearea unei ambianţe de mister. La capătul şirului de săli se afla sanctuarul, spaţiul sacru în care se păstra statuia zeului adorat.

Piramidele şi Sfinxul, templele şi statuile Imperiului Vechi rămân monumente emblematice ale culturii antice. Concepute la vremea lor spre a sta neclintite peste secole şi a fi mărturie despre o lume în care omul a năzuit să descopere misterul eternității, monumentele exprimă, mai presus de toate, capacitatea umană străveche de a însufleţi materia.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.