ISTORIA ARTEI: Începuturile artei - Picturile rupestre

În fundul peşterilor, în bezna deplină abia luminată de un opaiţ cu ulei, au luat naştere în timpuri imemoriale desenul şi pictura. Primii artişti au zugrăvit siluete de animale, unele dintre ele dispărute, precum rinoceri, mamuţi, bizoni, reni, cai sălbatici, animale care-i asigurau omului preistoric carnea cu care se hrănea, blana cu care se îmbrăca şi chiar materia primă a uneltelor sale. Pe lângă virtuţile magice cu care erau învestite, aceste imagini aveau probabil şi o menire practică: să asigure vânătorilor un vânat abundent. Imboldul de a realiza reprezentări a fost irezistibil, iar imaginile înseşi sunt irezistibil de evocatoare şi, totodată, misterioase.

În aceste manifestări artistice se vădeşte o evoluţie, pe care unii cercetători au încercat s-o delimiteze în anumite faze progresive. Astfel, în cele mai vechi desene cunoscute, acestei arte îi lipseşte perspectiva, ea nu urmează reguli compoziţionale, figurile par să plutească în spaţiu, nerepartizate după un plan gândit, sunt ieşite doar dintr-o pornire spontană a artistului. În schimb, alte exemple ale artei parietale, precum cele de la Altamira şi Lascaux, vădesc o artă a compoziţiei narative. Organizarea spaţiului plastic, cu totul neglijată înainte, devine în paleoliticul superior o preocupare primordială a artiştilor (unii cercetători au pus acest lucru pe seama evoluţiei omului preistoric de la stadiul de vânător-culegător la cel de agricultor).

Realizate din argilă, fildeş sau calcit şi descoperite pe tot cuprinsul Europei, primele statuete cunoscute au fost denumite în mod generic Venus – cea mai celebră este Venus din Willendorf (Austria) –, arheologii presupunând că reprezintă cultul fertilităţii feminine. În cadrul ritualurilor magice, este probabil că şi muzica juca un rol important, aşa cum se poate deduce din faptul că în peşteri s-au găsit fluiere şi naiuri de os.

Era omul preistoric un artist talentat? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât afirmativ. Dacă vom avea prilejul să vizităm una dintre celebrele peşteri cu picturi sau măcar să răsfoim un album cu reproduceri, vom fi izbiţi de plasticitatea imaginilor. Sunt desene expresive, vii, care pornesc de la conturul liniar, evoluează uneori către figuri monocromatice şi ajung cu timpul până la o bogată şi expresivă policromie. Siluetele animalelor erau trasate cu ajutorul unui cărbune, iar în ceea ce priveşte culorile, acestea erau de natură minerală: ocru pentru galben, oxid de fier pentru roşu, oxid de mangan pentru brun închis. Animalele sunt înfăţişate în poziţie de odihnă, în fugă, păscând sau fiind răpuse de săgeţile vânătorilor. Proporţiile, mişcarea, musculatura, expresia sunt desăvârşite, dovedind un ascuţit spirit de observaţie şi o mare măiestrie în redare. Ele redau cu un talent incontestabil făpturile care populau lumea strămoşilor noştri îndepărtaţi. După cum s-a exprimat odinioară criticul de artă John Berger, „primii artişti au avut har de la început”. Pablo Picasso, care s-a inspirat în mod nemijlocit în creaţiile sale din arta primitivă, a fost și mai impresionat: „N-am inventat nimic” a remarcat el cu voce tare, după o vizită la Lascaux, în 1940.

Studiul artei rupestre a debutat în 1879, o dată cu descoperirea Altamirei, o peşteră pictată din regiunea Cantabrică, în nordul Spaniei, însă a fost frânat de neîncrederea lumii ştiinţifice a vremii. În 1880, la Congresul internaţional de antropologie şi arheologie de la Lisabona, după ce descoperitorul (şi proprietarul) peşterii de la Altamira, Marcelino Sanz de Sautuola, împreună cu profesorul Juan Vilanova y Piera de la Universitatea din Madrid ţinuseră o comunicare însoţită de reproduceri după picturile din peşteră şi trebuiau să urmeze discuţii, preşedintele Congresului luă cuvântul şi spuse: „Antevorbitorii au pus la grea încercare buna noastră credinţă. Egiptul este locul de baştină al artei plastice. Înaintea acesteia n-a existat şi nici nu putea să existe alta.” Cei mai mulţi dintre participanţi au fost de acord cu opinia preşedintelui, ignorând pur şi simplu veridicitatea picturilor de pe pereţii peşterii explorate. În curând ziarele iberice vorbeau despre „falsificatorii de la Altamira”, „îmblânzitorii de bizoni”, arătând că, de fapt, picturile erau nişte falsuri, realizate de doi pictori angajaţi de Sautuola. Până la urmă, recunoaşterea Altamirei ca fiind autentic preistorică s-a produs printr-o acumulare constantă de descoperiri asemănătoare de o parte şi de cealaltă a Pirineilor. Meritul principal pentru naşterea noii discipline îi aparţine abatelui francez Henri Breuil (1877-1961), care în timpul lungii sale cariere a înregistrat, copiat şi adunat imagini din peşterile de pe tot cuprinsul Europei. Peştera Lascaux, din bazinul râului Dordogne (Franţa), „Capela Sixtină a preistoriei” – cum a calificat-o un arheolog –, îşi împarte celebritatea cu cea de la Altamira. Cu ajutorul metodelor moderne de datare, s-a putut stabili că cele mai vechi manifestări ale artei rupestre sunt din vremea ultimei perioade a paleoliticului (paleoliticul superior), acum circa 40.000 ani (o descoperire recentă, într-o peșteră din insula indoneziană Borneo, plasează această datare la 52.000 ani).

Dacă artistul din peşteri a executat desenele şi picturile care suscită admiraţia oamenilor moderni în scopuri magice şi utilitare, nu înseamnă mai puţin că el trebuie să fi încercat şi o anume emoţie artistică, punându-şi în munca lui întreaga sa abilitate şi pricepere.

COSMIN POPESCU

NOTĂ: Articolele de pe Scarabeu.ro sunt proprietatea intelectuală a SC KAIROS COMERCIAL CONSULT 2004 srl și nu pot fi reproduse, parțial sau integral, fără acordul nostru scris.